Acasa

Obiectiv, obiectiv!

Autor: Marian Coste | Foto: Liviu Dnistran | Publicat la: 2014-10-27 11:30:03

Transporturi umanitare, sticle cu apa, alimente, salvări de sinistraţi sau refugiaţi, trupe înspre sau dinspre zonele de conflict etc. În linii mari, cam acestea sunt imaginile cel mai des întalnite, legate de aviaţia de transport. În cadrul acesteia însă, se regaseşte si patrula aerofotogrametrică, dotată cu avioane AN-30, având baza la Otopeni. Spun „însa”, pentru că aceasta din urmă a reuţit să spulbere orice fleac de idee preconceputî pe care o avusesem înainte.

Specificul misiunilor pe care aceste echipaje le execută nu este deloc ceea ce, se poate deduce din afară, analizând la suprafaţă.

Am alăturat cu bună ştiinţăta în titlul acestui material adjectivul respectiv, cu diferenţele atribuite fiecaruia, marcând în acest fel importanţa celor doua întelesuri ale sale. Spun asta pentru că reprezintă exact ce am văzut în cadrul misiunii executate împreună cu echipajul aeronavei AN-30 „1104”.

Fotografierea aeriană folosind camere cu rezoluţie ridicată necesită o atenţie sporită şi implică mai mult decât zborul în linie dreaptă. Dacă la prima vedere lucrurile par simple şi percepţia generală este că aeronava decolează, zboară drept şi face fotografii, odată ce auzi echipajul vorbind despre ceea ce urmează, îti dai seama că trebuie să uiţi repede tot ceea ce ai auzit înainte despre acest subiect.

Săptămâni bune, mă gândeam cum să abordez problema şi, odată stabilit planul de lucru, începe obţinerea aprobărilor, aşteptarea şi, în sfârsit, răspunsul afirmativ. Urma să zburăm cu unul din cele două aparate ale escadrilei, în una din misiunile sale de aero-cartografiere. Pregătiri, planuri împreună cu colegul Liviu şi, plecăm la Otopeni. O pâclă uşoară, totuşi ridicată, ne dă emoţii, sperăm să nu fi mers atâta drum inutil. Verificările de rigoare, legitimaţiile de acces în piept şi intrăm. Ciudat sentiment, eram prima dată acolo, amândoi, şi ne întrebam, oare avem noroc sau nu?

În fine, întâlnirea cu ofiţerul de relaţii publice care ne prezintă comandantului. Foarte calm, acesta ne strânge mâinile şi ne prezentăm reciproc. Discutăm câteva minute despre acţiunea comună, de fapt detalii mai mult, ştia despre noi şi intenţia noastră încă de la trimiterea solicitării. A fost, de fapt, exact genul de primă întâlnire care, îti lasă o impresie extrem de placută şi puternică în acelaşi timp.

Acum şi aici, ne puteam dezvolta şi noi intenţiile în faţa celui care întelegea exact ce anume dorim şi ce se putea face din partea lor, astfel încât rezultatul să fie pe măsura colaborării noastre.

Lămurim lucrurile şi ne îndreptăm spre sala de şedinţe unde urma să vină echipajul „nostru”. Auzisem deja ceva zvonuri despre ceaţa din una dintre zonele în care trebuia să zburăm. Ne priveam oarecum îngrijoraţi şi... apare echipajul.

Cei cu care aveam să împărţim un zbor de 4 ore şi jumătate erau: pilot – comandant echipaj, căpitan comandor Cristian BĂLAN, pilot – căpitan comandor Laurenţiu “Dabu” DABIJA, pilot - capitan Gabriel POLITIC şi navigator de bord – locotenent comandor Alexandru HERMAN. Ne prezentăm cu toţii (mă îmbrăţişez cu Dabu, nu pot să cred că nu ne-am văzut de atâţia ani) şi facem un mic briefing legat de cele două zone alocate în ziua respectivă, Tulcea de bază şi Craiova de rezervă. Aflăm că la Tulcea este ceaţă dar se deplasează uşor din zona alocată. Mai asteptăm puţin şi vedem situaţia meteo peste o jumătate de ora. Între timp, discutăm despre ce am avea nevoie pentru materialele noastre astfel încât reusita misiunii comune să fie asigurată. Stabilim detaliile şi mai urma doar alegerea zonei de lucru. Se retrag şi noi asteptăm iar preţ de câteva minute dupa care, apar toţi 4 şi spun „azi aveţi noroc, cel putin parţial”. Ne uităm la ei şi auzim: „la Tulcea nu se poate, facem Craiova-Slatina, azi”. Era frumoasă zona Tulcea ni se spune, dar, asta este, nu există certitudinea că ceaţa dispare pâna ajungem la destinaţie.

Cum ei mai aveau de pregatit ceva, ne ridicăm şi ne îndreptăm spre avion privindu-l de departe. L-am văzut de multe ori, chiar şi la Câmpia Turzii, acum însă „1104” ne aştepta cuminte flancat de Spartani. Întâlnim acolo şi echipa tehnică ce completa echipajul, tehnic de bord - maistru militar Dorel PRIBOI, radiotelegrafist de bord – plutonier adjutant principal Jeno SZENTKIRALY, fotooperator de bord – plutonier adjutant principal. Dan ROTĂRESCU şi din partea Direcţiei Topografice Militare, operator foto – căpitan inginer Marius STANCIU.

Liviu îşi ia în primire deja rolul şi începe fotografierea. Dau un ocol avionului şi îl privesc. Văzut de aproape e total diferit faţă de ce ştiam eu. Gri-ul mat care-l acoperă îl face mai frumos decât îşi închipuie cineva. Aripa sus, consolele motoarelor, incredibil de mari vazute de aproape, şi apoi am atins palele. Mi se pareau imense, acum, lânga mine. Dădeam târcoale fuselajului, mi se intersectau privirile cu ale celor din jur, unii mirati, altii zâmbitori. Probabil simţeau deja că ne câştigasera definitiv. Vin cu toţii, se ia în primire avionul şi mă retrag ca să-i privesc puţin, atingeri ale fuselajului, discuţii legate de ceva anume, scurte explicaţii, se dă din cap, e ok. Urcăm şi ne invită alături de ei la briefingul din avion. Ne adunăm cu toţii, ei in jurul meselor iar noi lânga ei, pozând şi încercând să ascultam tot ce se vorbeşte. Ne acceptaseră, era clar. Comportament ireproşabil, uman şi profesional, exact cum mă aşteptam deşi nu mai aveam nevoie de confirmări.

Pe scurt, această misiune, ca şi multe altele, făceau parte dintr-un contract al Ministerului Apărarii Naţionale cu Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, mai precis APIA. Început în 2010 şi cu o finalitate în 2022, finanţat European, proiectul presupunea fotografierea întregii ţări şi crearea unei harţi complete şi complexe. Se împarţise ţara în vreo 60 de sectoare care trebuiau fotografiate corespunzător. Se repetă povestea la fiecare 3 ani, în acest fel verificându-se exactitatea informaţiilor şi evidenţierea unor eventuale schimbări în zonele împădurite, lacuri etc.

Adică, folosind o cameră de rezoluţie mare, se zboară în linii drepte în cadrul blocului respectiv, luându-se astfel imagini cât mai clare cu solul, padurile şi tot ce era sub noi. Camera Leica, extrem de scumpă, acoperea o latime de 3 km şi o acurateţe de 1 pixel = 10-15 cm. Deşi pare simplu, trebuia ţinut avionul în linie dreaptă, pe linii imaginare, marcate în GPS, evitând cât se poate abaterile stânga-dreapta.

Gata, se închide uşa şi ne ocupăm fiecare locurile. Se apleacă şi, trecând prin tunel, îsi ocupa locul în botul avionului navigatorul. În cabina de pilotaj, în dreapta, comandorul BĂLAN şi în stânga Gabriel, secondaţi de tehnic şi radiotelegrafist încep verificarile.

Urmăresc cât pot gesturile şi ascult vocile. Se repetă comenzile şi se confirmă fiecare procedură. Privirile mătura bordul destul de mare şi bogat, sporadic se ridica frunţile şi degete ferme se duc direct la locul specificat urmând confirmarea. Ştiam atunci şi acolo că eram exact în locul potrivit şi cu oamenii potriviţi.  Nu doar siguranţa pe care o degajau, ci şi deschiderea avută, felul în care îti explicau fiecare întrebare avuta pentru ei, lămuririle suplimentare, dacă era cazul, erau o desfătare şi încă nu începusem să zburăm.

Aud „gata”, şi, ajutaţi de cele 800kgf ale APU, se pornesc pe rând motoarele. Cum să vă descriu, vibraţie usoară, apoi tremur liniar, un sunet demenţial şi uriaşele elici toacă aerul dimineţii. Erau de acum, fiecare, un disc urmat de propria aripă. Se aduc motoarele în parametri după câteva schimbări de regim şi avionul se clatină uşor, ţinut doar din frâne. Începem rulajul şi, ca o doamnă ce se respectă, scutură praful în urma ei cu jetul de aer al motoarelor. Intrăm pe calea de rulaj şi străbatem kilometri către sud. Urma să decolăm de pe 26L. Motoarele se pun în plin, apoi se reduc, se frâneaza, control al comenzilor, văd în jurul meu vitalitate, simt siguranţă şi respir profesionalism. Ajungem la „hold”, nu stăm mult, câteva secunde doar, şi ne axăm. Urc pe prima treaptă să văd mai bine, radiotelegrafistul de lângă mine îmi face semn să ma ţin şi schitează un zâmbet scurt. Probabil realiza deja cu cine îşi împarte spaţiul şi cred că mă înţelegea perfect.

Brusc, cele doua Ivchenko capătă glas şi simt corpul presat de partea de sus a uşii. Mă ridic puţin şi văd cum prindem viteză, aud fragmente de cuvinte în zgomotul puternic din cabină, câteva „70….100…”,  amortizorul roţii din faţă sună puternic, Gabriel trage de manşă, tija acesteia, neagră, iese din bord spre el şi suntem deja cu roata de bot sus. Rulăm puţin pe doua puncte şi ne desprindem elegant, perfect orizontal, făra corecţii de manşă. Urcăm frumos şi aud „tren escamotat”, iar trei indicatoare roşii confirmau siguranţarea lui. Cred că am zâmbit atunci, nu mai ştiu sigur, dar tehnicul, întorcându-se spre mine, m-a privit ca şi cum eram cu gura pâna la urechi.

Era uşor să ne privim unii pe alţii, teoretic ştiam şi întelegeam ce fac ei acolo; la alt nivel, decolasem şi eu, de multe ori, iar ei ne primiseră ca pe unii de-ai lor. Asta se simte prin orice, toţi porii remarcă faptul că eşti acceptat ca fiind unul care a mai păşit prin aer, susţinut de două planuri metalice.

Trecem peste şosea şi văd clădiri şi maşini grăbite. Privind şoseaua din postura asta, m-am simţit prima dată la zborul ăsta ca într-un bombardier din război. Vedeam garduri, stâlpi şi sârme, oameni, curţi, toate trecând rapid pe sub noi, apoi virăm stânga în urcare. Ştiţi voi, brusc, planul stâng se duce în jos iar cel drept zgârie la infinit cerul gol şi albastru. Gri-ul aripii noastre se duce într-o multitudine de culori terestre arându-le virtual.

Întrăm pe cap compas şi satisfăcut mă întorc în cabina pasagerilor. Iau loc şi notez lucruri, aveam toţi senzorii deschişi şi activaţi, întreb una-alta, simt cum motoarele fac gălăgie şi îmi spun că, după câteva ore, o să mă doară urechile.

Urcăm pâna la 3000 şi apoi îl pune la orizontală. După câteva minute, virează brusc, coboară puţin botul, AN-ul se scutură nervos şi din comenzi scurte se stabilizează. Intrăm la „atac” pe prima linie din acea zi. Ajung în cabină şi privesc scena. Ochii la GPS, capul întors uşor spre dreapta al lui Gabriel şi privirea spre ecranul ăla mic; văd abaterile marcate, mici, şi apoi liniile se suprapun. „0” la deviaşie şi mă apropii să înţeleg cum face!? Văd mâna stânga pe semi-volanul manşei şi dreapta pe pilotul automat. Întreb totuşi dacă lucrează doar din AP dar aflu că nu, şi din palonier. Cum naiba poate aşa de fin, că nu sesizam cursa palonierelor? Lucra conjugat şi la mare fineţe, iar privirea fixă spre indicatorul menţionat. Observ cum pe scaunul din dreapta se duce mâna stângă pe manşa şi degetul apasă emisia, intrăm cu Craiova, aveam să o vad imediat. În dreapta, pista aeroportului şi apoi oraşul, mare, ramân în urma noastra. Cu coada ochiului mă uit totuşi în stânga, Gabriel, nemişcat de minute bune (făceam 100 de km în 15 minute), mă întrebam cât rezistă. A rezistat. Atunci am înţeles ce înseamnă misiunile de genul ăsta. Câta concentrare în tot acest timp, deşi la suprafaţă zici că e doar un zbor din A în B. Nicidecum.

Repetăm de mai multe ori şi, între timp, mă duc la navigator. Privind prin botul vitrat, mă simţeam Han Solo în al său „Şoimul Mileniului”, făra exagerare. Eram în interiorul avionului şi în jurul meu era cer, iar undeva dedesubt, planeta brăzdată se lăsa devorată aerian.

Se schimbă pilotul în stânga şi Dabu reia poziţia lăsată de predecesor. La fel, ochii la ecran, liniile suprapuse şi, cu o miscare bruscă, se întoarce o fracţiune de secunda spre mine şi îmi trage cu ochiul. De pe scaunul din dreapta sunt privit şi apoi comandantul îmi zice, „noi doi suntem maniaci cu ţinutul la 0”. Întelesesem tot dintr-o frază şi un gest. Maistrul Priboi reglează ceva, radiotelegrafistul notează pe o coală (am văzut apoi, era blocul nostru, cu liniile care marcau fiecare trecere, cu timp şi abateri), mă întorc şi din uşa cabinei am vazut cum, în spate, responsabilii cu fotografierea supravegheau aparatele şi atunci am înţeles iar. Toţi, formează un întreg. Atât de bine sudat, fiecare cu bucata sa de facut, iar eu am simţit că le aparţin. Fără cuvinte mari, de la început au lăsat să se înţeleagă asta, iar pe timpul zborului m-au cucerit definitiv. Nici nu se putea altfel. Că sunt la vânatoare, elicoptere sau transport, între ei m-am simţit acasă, întotdeauna.

Mă duc înspre spate, pozez ceva prin trapa de sticlă şi, lăsând aparatul deoparte, întreb la cât suntem. Dan ROTĂRESCU priveşte ceva şi zice „3021 de metri”. Ce chestie, îmi zic, la fix, putea să zică undeva la 3000. Doar ca ei lucrează la metru şi implicit raportările lor sunt de precizie. Ne balansăm puţin, abia perceptibil, mă aplec peste trapă şi privesc în jos. Preţ de o clipă m-am simţit iar într-un bombardier, cautând ţinta pe sol. Vedeam case, canale, multe altele, treceau pe sub noi creând senzatia că stăm pe loc şi jos se derula un film. La 3021 de metri sub noi, o geometrie multicoloră trădează solul Olteniei. Este, poate, imaginea pe care o să o am multă vreme în minte.

În dreapta, o fâsie lungă de beton dezvăluie fostul aerodrom de la Siliştea Gumeşti, părăsit de mult, cu clădirea comandamentului nu foarte mare, aproape uitat acum. Nu după multă vreme trecem pe lângă Deveselu, privesc lung pe geamul în mare parte mătuit şi mă gândesc la timpul când lave de foc împingeau puternic vânatorii de dural.

Înfipt adânc în scaun, îmi plimb privirea peste motorul de lânga mine, capotele lui, înscriptionate, stau nemişcate, protejând uzina de sub ele.

Încercam sa-mi pun ordine în gânduri şi să aşez informaţiile la locul lor, erau atât de multe. Am notat pe coli liniate, cu convingerea că nu voi putea găsi cuvintele care să exprime exact ceea ce am trait eu acolo sus, cu ei. Dacă pâna acum priveam cum ei, cei dragi mie, plecau spre înalt iar eu ramâneam să-i astept, iată că, cel puţin în cazul acesta, am facut parte dintr-o misiune pe care o voi purta cu mine mereu.

Ne îndreptăm spre casă şi mă duc în botul avionului să filmez aterizarea. În tur de pista, travers aerodrom, realizez încet-încet şansa care mi-a surâs şi ştiu sigur că am zâmbit din toata fiinţa mea când, la scoaterea trenului, metalul din jurul nostru s-a cutremurat iar apoi s-a liniştit, intrând cuminte la virajul 3 cu 4. Axul, redresăm, am filat puţin şi s-a lăsat incredibil de uşor pe pistă, fără bonturi. Sunetul se schimbă, frânăm câteva secunde şi apoi degajăm pista. Locul de parcare, motoarele tac şi uşa se deschide; coborâm, mulţumim, ne strângem mâinile şi atunci realizez cât de bogat sunt, cum am avut în viaţă privilegiul să-i cunosc pe câţiva dintre ei, mulţi-puţini, nu stiu. Calitatea lor însa depaşeşte orice avuţie materială închipuită.

Fără urmă de îndoială, amprenta lăsată de oamenii cerului asupra mea se duce mai departe de privitul în ochi, strângeri de mâini şi „bine ai venit la noi”. Pentru că cei care îmi fac această urare sunt cât se poate de sinceri.

A fost un pas înainte spre alte proiecte şi am resimtit normalitatea situaţiei în fiecare fibră. Spun normalitate pentru că primii paşi înspre această stare au fost făcuţi. Graţie unor oameni fabuloşi, noul îşi face loc şi, de fapt, redevenim treptat pachetele de emoţii şi senzaţii ce refuză gândul de a mai irosi trăiri, pe răutăţi inutile.

Al vostru, Piţigoi.